Am nimbul unui voievod uitat peste timp,
locuiesc într-o cochilie în firida ascunsă,
văd totu-n albastru ca-n mările sudice
cu poeti înotând în poeme de apă.

Era o lumină-n arbori exotici cu păsări ciudate
ce nu se cuvine să le vânezi.

Nu genunchii mă dor doar tălpile plate
purtând sub pași asfaltul încins, trădare însorită
ca o umbră pe gard.

Într-o clipă fără noroc mi-am găsit norocul.

Am trecut mai departe sechestrat de păcatul femeii
neștiind cine mă urmărește, am cuțitul la brâu
și nu mai am timp pentru mântuire.