când plouă mă plictisesc de tot ce se mișcă
în afara frunzelor care tremură lângă geam
detest farurile roșii ale mașinilor
bicicliștii întârziați copiii sub prima lor umbrelă
cu zâmbet de hoți nevinovați
perdelele vecinilor trase la repezeală
trecătorii refugiați sub copertina cafenelelor
sunt geloasă pe sâmburele de lumină
din ochii pudelului alb scos la plimbare
aș vrea să stea totul în afara ploii ca în portretul bunicii
cu genele nemișcate
unde doar andrelele se ciocnesc una de alta
iar ea vorbește din vârful buzelor
ca și cum ar ști că m-am ascuns sub masă

mă gândesc că tocmai acum altcineva uită de mine
neglijează în ce colț al amintirilor stau pitită
uitarea este mai simplă decât ploaia
ca o rugăciune citită de la amin spre început