Nu este mai mare decât un zimbru într-un ochi de pădure,
privește cum unicornii scurmă în lună,
arborii se umplu de somn într-o țesătură de stele
prinsă de marginile nopții.

O pulbere de întuneric dă să fugă peste sate
în dimineți de rubin,
eu plec pe unde apele absorb curcubee
culori estompate nedezlegate de cer.

Sunetul se pierde de pietre când le arunci,
ceasul intrând în ritmul timpului își uită menirea,
un imbold îl face să tacă.

Chiar prins în clește, de năravuri nu scapi,
furând câte o clipă pentru tine,
o dâră luminoasă mai rămâne pe urme
nu mai mult decât poți bănui.

Nicio urmă nu se șterge de tot.