Pe-alea din pădure, ce-așternea, măiastră,
Un covor de frunze-uscate-n fața noastră:
Pe drumul muncitorului, ne plimbăm
Þinându-ne de mână, colindăm.

Pădurea mea, de vietăți păgubită,
Care-mi ocrotești în taină această feerie ruginită,
Foșnești la cea mai mică adiere,
Noi, sub baldachinul tău, ar trebui să fim la adăpost de-orice durere...

Dar această tăcere abracadabrantă, neobișnuită, doare,
Vrem să fugim de tendrețea ei apăsătoare,
Suntem captivi în visul ei aievea pentru noi plăsmuit,
Singurul loc unde ne-am fi putut iubit...

E tăcerea privighetorilor exilate, a poeților neapărată revoltare,
Unde mai adăstăm venirea-nserării -ntr-o singulară-mbrățișare...