Sunt încă o copilă, rău și atât de rău, de rău brunetă,
născută crud o iarnă grea, din părăsita o grea mamă
frumoasă, culmea albinoasă, o blondă șic, un pic egretă
cu ceva bej-maron în păr, pe cap, mai mult pe coamă...
și-am ochii vii alb cu piper, ieșiți un pic, de expresivi,
și-am și cravată și de aceea-i de sunt așa de apreciată...
nu doar că nu-mi plac hoinăreli și nici masculii posesivi,
dar și că ascult mereu, cuminte, cu cap și mintea aplecată,
la orișice cuvânt ce simt și-aș ști că mi-este adresat...
se pare firea care-o am încântă mulți, pe gazde, o lume,
chiar zvăpăiată de-s în brațe, că n-am avut niciun dresat
și totuși știu deja o groază; străini, părinți și atâtea nume....

... Stai, sunt și eu, ciocolatiu-nchis pe botul meu de față,
născut la fel pe-un frig năprasnic, ce l-am memorie în minte,
rămas la fel, orfan de mic, când mai sugeam, oh, ce mai viață,
de mic copil cu bunul simț, timid, alert, dar și cuminte...
iubesc nespus pe sora-mi Robbie, părinții mei cei adoptivi
-că nici în minte n-am de-un tată, seamăn și dacă o fi fost,
c-așa se-ntâmplă printre-ai noștri, egoiști, trecători parșivi,
doar încurcând femele-n cicluri, așa ca să le strice rost-
pe mama adoptivă... în plus cu lapte zi de zi, în seringă,
când încă n-aveam niciun dinte și m-a învățat numai iubire,
cu caldul de piept, cuvinte dragi, pătuț făcut cum o carlingă
să nu cumva să îngheț, din pleduri... mirosu-i iz... ce amintire!

Și atât de fericiți eram, din gesturi, vorbe de prisos,
doar veseli, sprinteni amândoi, lăsând doar timpul să aștepte;
iubire s-ai, să dai cinstit, de vrei din minimul prinos,
credință, nu din școli deșarte, ci de-nvățatul de pe trepte...
dat dragoste, nu recompensă, încă de mici, dar devotați,
c-aveam, se pare-n sânge, în spirit, că mic este iubit de mare,
că lumea-i plină de mult rău, dușmani, de atâți destrăbălați...
... O zi aiurea, piaza rea ne-a rupt din veșnica visare
de viitor, ce-l câștigasem demult, părea prestabilit,
când neștiut a luat-o o zi, pe Robbie, în brațele lui, tânăr
și schimb de loc, la altul nou, părea ușor... Ne-am păcălit!...
Mă părăsind cu ochii umezi, doar lăcrimând pe un alt umăr...

Nici rugile ardente, mute, n-au fost ’ndeajuns ca frate-soră,
rupți, doi, dureri s-oprească în pieptul smuls ca și din mine,
că nimeni n-a văzut tristeți, în amurg de prea târzie oră,
când cald nu mai simțeam nicicum, n-aveam nici sângele în vine;
mi se topise suflet tot, eram doar fratele stingher...
nici masă n-am vrut să mă-ncânte, am rămas singurul și trist,
zile la rând, nopți nedormite, cu ochii duși doar înspre cer,
tot în suspine, că oh noi n-avem, nu știm dacă există Christ...
... dar aud voci și-un sunet drag, mie-mi apare, un cunoscut;
o văd pa sora mea cea scumpă, se ghemuind în brațe; a adus-o,
cel ce deunăzi doar o luase... slăbită, ochi duși, ”râs” dispărut
și toată grija, acum, purtată în zadar a fost, noaptea a răpus-o!...

Nici plâns nu am și-așa-s mic și nu mă simt că-s așa moale,
pe zi ce trece tot mă pierd, parc-aș avea și eu ceva;
i-aud vorbind să-mi facă multe, că-i rău de boli ce dau târcoale
și-s tot mai slab, de abia mai văd pe-ai mei cei dragi, ori careva...
ce-mi strigă surd, cu glasu-n tremur și-i așa cald, cad din picioare,
întins stau, vlagă dusă; negru e tot mai dens, îs doar imagini
și mi-este atâta de târziu... pe soră o văd, plâng, e înserare...
... sunt eu acum, cel care scriu, mâzgălesc lacrimi printre pagini,
un manuscris de cățeluși, pierduți nedrept; i-am stând pe scoarță
și-n inimă, că îmi bat cu mine, îi am chiar trup de-or vrea, cât sunt,
lipiți etern cât voi mai fi înspre neașteptata moarte, hoață
ieșită din hazard, să poarte sublim în neant, de-un crud pământ......
13.01.2013