Iată-mă așezată
pe o frântură galbenă-aurie
a frunzei ce tresare ritmic
la auzul glasului tău:
când mai hotărât, mai viu,
când mai palid, mai apatic…
în propria zvârcolire
de căutări și neodihnă.


Clopotnița din turnul vechi
își răsfrânge apele fumurii de doruri
peste scâncetul primului prunc
odrăslit la porunca faurului vremii.
Un strop de ploaie cade
pe lacrima uscată a ochiului meu
… și-l gust: e la fel de sărat ca marea
care ne ținea la suprafață vara trecută,
când încă mai speram că
foșnetu-albastru-al ierbii
ne poate dărui
întreaga pădure în care
înlănțuiți și fericiți
ne pierdusem odată