Mă uit la foc cu ochi de frică,
Văpăi, dintr-o scânteie născătoare,
Ruga îmi e prea grea, nu se ridică
Spre zeitățile cerești, nepăsătoare.

Prin vene nu-mi mai curge Olimpul,
Apollo, rușinat, mi-a lepădat iubirea,
După blestemul meu și-ascunde chipul,
În teama muritoare îmi prezic pieirea.

Acum mă iert și eu și-mi cert durerea,
Dar ce nu iert și îl blestem, e harul,
Cu el pe buze mi s-a stins tăcerea.
Cer lumi-ntregi să-mi ierte darul,

Când Troia-n viitor urla de groază,
M-au asurzit,durerile de foc aprinse,
Si lemnul Calului, la porți de pază,
Miros de sânge avea si torțe stinse.

Și toate astea le-am urlat în noapte,
Mereu închisă în tăcerea mută, surdă,
Am flăcările ce îmi ard pe pleoape,
În deja-vu îmi văd moartea absurdă.

Și știu că am plătit și-n altă viață,
Păcatul meu, strigat cu gura milei,
De-o spadă de troian, în Marea Piață,
Ce îmi străpunse corpul de copilă.

Acum am înțeles, nu-i deajuns o moarte,
Eu voi muri mereu, cu-același nume,
Cassandra și păcatul în eternitate,
Prezicătoare intr-o Baladă de renume.