Când visul mi se despletește-n două,
Unul coboară-n brazda humei calde,
Pe-alocuri, cu cenuși de rugăciuni
Și cu speranțe palide și albe,
Stinse si resemnate în minciuni.

Cărarea asta-mi este cunoscută,
Îmi poartă azi-ul meu spre mâine,
Am s-o evit cât am în vis iubirea,
Las gustul de păcat ascuns în pâinea,
Ce mă hrănea, rânjindu-mi nemurirea.

Rog Dumnezeule, fă noaptea mare,
De inimă s-ajung purtat de mână,
În vis să iau acum calea uitării,
Să-mi cânt balada cea din urmă,
Pe crucea muritoare a învierii.

Cu mâna-mi oarbă, într-un nor de stele,
Să caut nevazutul nume de fecioară,
Ma chema-n strune de dureri tăcute.
E-un suflet cald, cu trupul de vioară,
Să-mi cânt cu ea, baladele cărunte.