nu ai lăsat alături nici un manual pentru supravetuire
trec prin ultima liniște ca printr-un țipăt de vindecare
neîntunecăndu -mă
nealunecându-mă
trec cu două drumuri în palmă
ca o liană agățată de un trunchi înalt

cât cer în aer
câtă mireasmă
și totuși nu ai lăsat nici un nod pe care să sprijin un mănunchi de secunde
doar atât cât să spun ,,am fost aici''

cum aș putea aduna crengile într-un stol
pe care să-mi urc rugăciunile
cum să adun o zi peste o alta?

îmi vorbești de iertare
tocmai acum când mă zbat

iubirea noastră și-a încheiat șireturile
nu vezi?
nu ai lăsat alături nici un exercițiu
nici o vioară
nici un strop de pământ

pot doar să-mi imaginez ochii
și să mă arunc