niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten
ca atunci când am luat biciul
și l-am scos din cușcă
mi-a întins sângele
încât
au început oameni să mă înoate

muzicantul tocmai coborâse din gutui un pui de bolero fără cămașa pe el și
pompierii visau cu vârful degetelor iubitele care se scurgeau printre buze iar focul
era numai o apă care stătea la gura sobei și asculta

câinii au spus că plouă
ca o eșarfă
mușcătura biciului șerpuia înspre gâtul subțire
al vântului
care-l luase sub aripa lui și a deschis gura
unui strigăt
aruncându-l ca pe un os tânăr
măselelor de minte
și oameni
nu au ajuns la mal și s-au tot dus să mă înoate

legat cu șnur verde la pălărie taurul aștepta în culise să îl găsească numărul
de la fântână semăna și se uita în lungul dimineții și făcea umbră secundei care
era numai o pasăre ce stătea la streașina gândului și asculta

am fost laș și am spus că acest cuvânt nu este al meu
el
mă mirosea ca un câine căutând scobitoarea
dintre dinți
cu care-l eliberasem din plomba ideii
ochii lui erau atât de umezi
încât nu m-au recunoscut

un pian visa în poala cheii sol o poartă prin care să încapă suferința unei priviri
strivită sub pleoapă de cuvânt dar poarta se izbea în golul care scârțâia prin gardul pe unde intrau câinii pe care-i dureau luna ce nu se născuse