Nopții i se cere să fie neagră,
înaltă și dezmierdată,
sculptată în abanos.

Stelele privesc întunericul cu reticență
căutând umerii copacilor sub norii de vâsc
luminând până-n subteranele cerului.

Ziua prinde o întorsătură de iederă,
urcă pe stâlpii porților înflorind timpul,
îmbracă precum sunetele cântecul
și-i cerne zăpezile bucuriei în suflet
înobilând fructul cărnii în pântec.

Iar când se va naște cu voronețul în ochi
de se vor supăra culorile toamnei,
între mine și tine nu mai încap îndoieli.

Un început de os va crește în loc,
nicio frontieră nu va mai avea vămi
și iubirea se va zidi pe sine nestigherită.