care încă se încăpățânează să creadă în veșnicie
în spatele umbrei un licăr de întrebare
care se ascunde de teama răspunsului
în mijlocul camerei o poartă spre niciunde
prin care nimeni nu mai trece nicăieri
o mare inutilă de speranțe se leagănă anemic
visele au amorțit agățate într-o pânză de paianjen
respir adânc cât să nu-mi pierd autocontrolul
dar gândurile negre se întorc precum ecoul
uneori îmi vine să înot spre lună până la epuizare
doar afurisitul instinct de supraviețuire mă oprește
teama de moarte de neant mă face să fiu mic
din ce în ce mai mic până la dispariție
supus trupului supus păcatului supus ordinii
sunt sclavul simțurilor sunt sclavul viselor
îmi apăr cu disperare fiecare clipă de suferință
uneori lup câteodată hienă alteori vierme
și doar când scriu fluture

deschid ochii minții și privesc în mine
trec cu greu prin hățișul de oglinzi derutante
nu mai știu cât sunt din ce văd
doar un pitic chinuit de ego
mult prea atent să nu mă-nțep în talpă
mult prea ocupat cu ocolitul ghimpilor
devin neatent la înfloritul trandafirilor

dimineța desfac fereastra spre răsărit
deschid și inima să-mi curgă cerul lin
dau binețe soarelui ca și cum m-ar putea auzi
apoi mă las mângâiat de cântecul păsărelelor
articulez câteva frânturi de gând frumos
apoi îmi văd de viață ca și cum aș fi nemuritor