agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-06-29 | |
Și coapsa ta, și mijlocul subțire,
Pe care mie-mi pare că le-ntreci dintr-o privire – un soi de armă, sigură de sine Și care știe tot, și înțelege sigur toate astea, Ei bine șmecheria asta din oglindă În care ea se uită și-ți adoră stresul – reaua, Mi-ar plăcea câteodată să te croiesc cu nuiaua. Dar cu blândețe, nostim-zâmbăreață, Știind că orele sunt sigure de sine, Și vor veni adesea întrebări peste aceste zâmbete încinse. Vreun gol din noi, în care să ne spună conștiința Că vrem ceva cu toată ființa, și nu prea știm ce e, E nepăsare și-o derută față de-alte zile? O melancolică schimbare, care atunci când vezi verdeață, pomi și soare S-a ivit în tine? Îți aperi nostalgia și deruta dând zor la fiecare colț după amor? Și revăzând același gen de semne și pretinse înțelesuri. Dar văd că orele obișnuiesc să treacă altfel. Chiar ploaia cade oblic și-o-nțeleg. Ca și cum ai vorbi cu cineva, mereu prezent, până și-n adieri – aceste lente, calme mlădieri. Iar liniștea are secretul ei, constant, Mereu prezent, ivindu-se cu-aceeași ființă. Cu armele, privirea din oglindă. E dur jocul adesea, fiindcă nu te poți pune cu norocul, Cu pletele, și înclinările din cap, cu umerii, cu totul Nu e ceea ce e, nu e ce te frământă, Nu faptul că îți întinzi mâna spre o frunză Văzându-te ca spectator – al unui dor, Al umbletului după plete, după vânt, Al unui cântec rotindu-se pe Pământ. Sau întristarea vagă și neînțeleasă din orele târzii, Ba chiar și din lumina ferestrelor de-acasă, Din nemișcarea lucrurilor de pe masă. E că mereu le asociez c-o moliciune, Cu detașarea unor degete umblând prin plete. C-o haină pe un umăr, și setea dintr-o seară răcoroasă Cu umbrele de arbori când te-ntorci acasă Cu zgomotul de străzi, de cheie și de ușă Cu lungă după-amiază de oblică lumină, Ceva ce între ore ar trebui să vină. Și care se strecoară vag, ușor neînțeles dacă aș stărui cu gândul, E zâmbetul, e râsul, și pot spune, începutul Unui constant – unei chemări – unui prezent refugiu, dinspre mine, Un calm, o amplă-ncredere jucându-se printre aceste zile, Pe care-l știu, și-l simt, gândind sunt vesel, sunt întrebător, uneori râd în ora care trece, mă readuc și mă calmez cu amintiri Și-n ochii tăi o nouă generație începe.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate