Neprihănit îi era trupul
întins pe otava de toamnă
mirositoare.

Umerii se-ngropau foșnitori
sculptați în albul zăpezii
pe care umbra nu se așeza.

În flori erau închegate aromele verii
privirea încărunțită ca o taină sonoră
se alungea peste ape.

Clipele devin diafane și se întrec
să urce prin măduva timpului
lumina din trup.

Să înlăture durerea frustă
straturi suprapuse în memorie
nasc fericirea în ea.

cum se învață zborul de păsări.