Mă iau și mă cobor în mine,
Să sting un foc ce mă consumă,
Ce-n flăcările lui străine,
Îmi ard dorințele din urmă.

Încerc să-l sting cu mâna goală,
Cu-al ei miros de carne arsă,
Dar focurile-mi stau în poală
Și limbile în mine-și varsă.

Cer sângelui cu glasul fricii,
Să se reverse aici pe rană,
Dar el, făcându-și semnul crucii,
Se încheagă-n vocea suverana.

Și-atunci, din umbrele uitării,
Simt două lacrimi de icoană,
Ce-și varsă apele iertării,
Stingând a focului prigoană.