Gândul ce mă ține deasupra de umbre
nu se aude, nu se vede, dar știe totul,
unge cu mirul sfânt osul de înger
sub umerii ce poartă dezinvolt aripile.

Tu te acoperi cu puteri tămăduitoare
lacrima înlătură plânsul, durerea se scutură
de semnele suferinței din trecut,
vindecă trupul de slăbiciunile lui
până se întrupează din nou vindecat
înlăuntrul cu solzi protectori.

Seducțiile tale de mentă sălbatică
intră sub piele ca iarba în gura coasei,
inima se plimbă prin piept
deschizând zăvoare ascunse,
să intre calul troian.

Treptat cetatea din mine se dărâmă.