Versul îl nasc cu smalț pe cuvinte,
un tăiș de coasă prin ierburi
la răsăritul soarelui,
fără ca ochii să pună geană pe geană.

Uneori se-nfiripă cum cântecul
plimbând sunetele pe portativul urechii
până ce capătă susurul apei
purtat prin toate formele de relief
făcându-mă rob.

Gândul rămâne scris pe genunchi,
o rugă în fața lui Dumnezeu
nevăzându-l.

Acum tot ce simt nu spun,
ce spun o să vă intre sub piele
înmugurind inima cum oul
așezat sub cloșca universului.

Aștept până iese verbul poeziei
îi cresc aripile, îi înfloresc cântul
și o hrănesc cu vorbe
șlefuite sonor pe hârtia zilelor.