hilda locuia-n mansarda gândului tău
știa să gâdile-ntunericul la tălpi
marcând teritoriul cu sânge spurcat

hilda se iubea cu toți foștii în gând
patul o lua fierbinte spre râuri
purtătorii de stele îl opreau îndârjiți
hilda mârâia întrebări dintre colți

( cât e de când n-ai aprins o lumină
și câte cuminți mai așteaptă un semn)

hilda avea descântece-n gene
știa să desfacă noaptea de solzi
cine n-a-ntâlnit-o o dată pe hilda
a-ncăput în cămășile morții deplin...

Gela Enea