în afara
sfinților lui Dumnezeu
singur sunt
nimic
nu mă cinstește
crinul
din mâini cere aripi
să plece
floarea
o rupi de departe
să ai cum s-o ții
îmi spune un copil
urcase în somn
să îmi arunce cireșe
din târziu
din devreme
vine o boare
îmi răcorește fruntea
și
pleacă
fără să miște altceva
e ca și cum prin apă aș trece
și ei mi-ar dărui lacrimile lor să le semăn
căci vorbele mele au fost
tot atâtea prilejuri nefolosite
de tăcere