Aici ești unde n-ai fost niciodată
în miezul fără de glas al cuvintelor
unde se naște nou născutul țipând
lovit în vocale cu palma,
de țipătul i se pierde în scâncet,
de fără de laptele dulce la sânul preaplin.

Se întrupează în fără de trupul metaforei
toată dragostea netăgăduită-n candoare,
de înviu printre oamenii vii
de la care învăț ce nu-i de învățat
până se lasă crepusculul în culori înșelătoare,
de nici nu-ți închipui întunericul ce urmează.

Se rup norii în fără de ruperea vremii,
nimicul cu nimic nu se spală,
suflarea se pierde la ultima suflare
pe care cerul o primește întreagă.

Totul se scurge în valul fără întoarcere al lumii,
nimeni în nimeni nu se mai regăsește,
carnea noastră din pământ, pământu-o va înțelege
și-n ființa lui va ființa fără-ncetare.

Ne vom ivi pe un tărâm fără de limbă
și vom iubi fără de semne,
de cine știe în câți ani lumină
vom reveni într-un foton în treacăt,
de unde vine totu-i stins...

Noaptea noastră e polară
mai albă decât albul zăpezii,
mai neagră decât negrul pământului,
dimineața va răsări un soare nou
mai luminos decât toate stelele universului.