Ploua ca la sfârșit de lume
în dimineața aceea
curând ploaia mi s-a mutat în ochi
când mi-am amintit că
o ușă spre tine-i zidită
eu ca o altă Ană
purtându-mi încercuirea în cărămizi invizibile
aștept o fisură
- Duminica strângerii de mână –
prin care să respir aerul tău
înveșmântat în roșu

mereu se trasează granițe
mereu visăm să ne construim aripi
ochii se umplu cu lacrimi de adorație
atunci când iau drumul înapoi între ziduri
și-mi spun – a câta oară –
că data viitoare va fi altfel
că data viitoare din două una
ori voi dinamita ușa
ori voi trece indiferentă pe lângă ea

în realitate
nici una nici alta nu se întâmplă
îmi duc mai departe zidul în spate
așteptând să-l topească
ploaia sau dragostea