Se năpustesc în sate vânturile
de se iscă furtuni,
cerul se prăvale peste pământ
și-le îngroapă norocul.

Piscurile albite ale munților nu se mai văd.

Tot ce rămâne în temere se zbate
de apele cresc, n-au loc înte maluri
și alte albii își fac.

Oamenii îndură și se roagă
unui Dumnezeu plecat în concediu,
fiecare-și zidește speranța
dincolo de streașina înțelegerii.

Se așteaptă vremuri mai bune,
unii le prind, alții pleacă
pe tărâmuri de vis.

Ochiul răsare la orizont luminos.