a mai trecut încă o zi
peste despărțirea noastră
nicio știre de ziar
niciun titlu Tv
nimic senzațional

merg pe aleea pe care cândva
abandonați mai mult sau mai puțin
unul altuia
ne amprentasem sibilinic
pașii și visările
cu frunțile lovind în față
granițele unui efemer „noi”
...................................................................

septembrie vine și
pe nervurile frunzei căzute
din copacul cu riduri adânci
în scoarța-i bătrână
văd chipul tău palid
încondeiat ca pentru neuitare
... și banca din lemn
vopsită în verde
cu luciul șters
de ploi și de vânt
de pază în noapte
martor tăcut al luminii fumurii
a felinarelor ancorate
pe stâlpii cu tulpinile drepte
sau doar al perindării noastre eterne
în dulcele surghiun al unui sentiment....

un greiere întârziat
încearcă să recupereze timpul pierdut
.... la fel ca și-altădată
mereu prea târziu aducându-și aminte
că anotimpurile nu stau să aștepte
nici măcar de dragul
unei romanțe-reverii

calc peste frunze și
foșnetul lor adânc înmiresmat
îmi picură în labirintul
des de amintiri
icoane zăvorâte pentru totdeauna
.... și mă gândesc:
cât de cuprinzătoare au fost
cuvintele tale de final
că n-a mai trebuit să... revii
și cât de fade și de strâmte
îngaimările mele
că zile-ntregi
n-au fost de ajuns
să scriu un epilog!
.............................

mă privesc în oglinda atârnândă
pe peretele verde din hol
și... tresar:
pe chipul meu încă te văd atât de bine!
nu știu: să mă bucur
să-mi fie teamă
sa nu-mi mai pese...?!

... și, totuși, poate niciodată
n-am știut să scriu
un epilog în do minor