.... și acum................................
....................................
ne uităm
unul la celălalt cu
ochi mari dezlipiți din
orbitele dezrădăcinate și ele
sfârtecate
de tirania care
le-a măcinat pe dinăuntru
în ispita nici măcar mefistofelică
de a deține controlul suprem
asupra celuilalt

ne căutăm
silabisindu-ne pierzarea
.... cu mâini ieșinde inestetic din
trunchiuri hibride
de copac anxios sau
pădure ciuntită
... mâini sleite de
nepăsare sau
doar de șubreda uitare a
celor sfinte
.... cu guri răsfrânte înăuntru
ca cele ale unui veșnic renegat
care nu știe (sau nu vrea?!) să învețe niciodată
din propriile greșeli
darămite din ale altora

ne căutăm
sufletul
pe care, într-un târziu,
mirosind animalic
îl găsim agonizând
pe scara „d” a blocului „a” din popești
..........................................................
și cu greu îl mai recunoaștem

te-mpiedici de tine
dar nici măcar
nu-ți mai dai seama și
ca de fiecare dată
în ultima vreme
dai vina pe mine
spui ceva de mama
de tata
de Paști sau
de Crăciun
iar eu înțeleg că
nu este tocmai un poem de dragoste
inventat de ulise pentru a lui penelopa

jăraticul îți încinge călcâiele și
te face să
sari în piciorul tău
unicul care ți-a mai rămas
și rânjești
cu rânjetul tău
inconfundabil
de fiară preistorică
pe veci neîmblânzită
......................................................
și... ne împiedicăm de
propriile capete
de propriile inimi
căzute ghilotinate și
false
pe cimentul rece și
aspru al
zidului ridicat împotrivă-ne
în jocul diabolic al
farsei sinistre
de a ne fi proprii dumnezei

contrabandist de soi ai fost
eu marfa ta
așezată, fără cea mai mică ezitare,
în același catalog
în rând cu altele...
pe rafturi cu multe trepte ce
ajungeau până în
străfundul pământului scuturat de
gemete cășunânde în
neputința lor de a se mai articula vreodată
produse roșii
verzi albastre
intacte găurite
cu praf neprăfuite
la modă demodate
la un loc toate

și scurtă ți-a fost bucuria
a mea nici atât

neputincioasă se zbate în ceruri
a îngerului aripă
în zadar căutându-și
toiagul harpei de aur
carul de foc se pierde în
imponderabilul
visului năprasnic și
se lovește cu tâmplele de
negrul ovar al pământului aflat în
chinurile facerii celei groaznice
aripa morții
se topește încet peste
umbra haotică a
trupurilor noastre
a ceea ce a mai rămas din noi
atât de puțin dar
mai ales atât de departe de noi
cei de altădată
și ne întrebăm:
care a fost miza?!

ploaia cade din ceruri și
ne mângâie fața
zbârcită și neagră că
de-abia mai poți distinge
vreo trăsătură
vreun semn
suntem una cu negrul
pământul
zăgăzuit în catranul neorânduielii de
a fi
picură lacrimi de sus și
în ele e sânge
pe obrazul meu și
al tău
crește în chip de cântec
ecoul rugăciunii
către El

gata... s-a sfârșit?!