Câtă durere să-ndur
s-ascund înlăuntru lumina
care iese prin piele afară

și ce leac să mai caut
când pe frunte și la tâmple-mi zorește.

Picioarele nu-mi stăpânesc mersul,
mâinile aspre cu porniri firave
abia mai știu să mângâie trupul femeii!


De ce mă lași uituc și miop
să nu-ți văd limpede depărtările,
să nu-ți aud lacrima cum picură
fierbinte pe obrajii de ceară
topită în bucurie.

Anotimpurile tot mai scurte sosesc,
fără să știu alunec spre moarte
cu toată durerea în inimă.