e numele porumbelului alb
căzut secerat anul trecut pe caldarâm
de pe cornișă la picioarele mele
flasc amețit l-am luat om cu părul spre alb
alergând cu porumbelul în comă prin mulțime
s-ajung la arteziana din fața primăriei
și ce dacă cei prezenți se uitau
ca la un dilimache la mine

l-am salvat avea aripa frântă
din scobitori făcutu-i-am atele
tâmpit e cel care crede doar omul că simte
s-a lăsat oblojit adăpat și hrănit
ca și când pe pământ eram numai noi
l-am ținut pe balcon cu geamul deschis
mi-am zis facă ce-o vrea n-a plecat
o lună întreagă a stat mâncându-mi din mână
vindecat într-o zi a plecat
nu m-a uitat vine guruie și-mi mănâncă din palmă și-acum

gândul mă duce la cei ce se vor președinte
copilul meu e plecat sunt cu aripa frântă
cine mă oblogește cu fereastra deschisă
și cine să nu mor mă hranește nu cu boabe
pe care sunt în stare să le adun
ci cu pace
cel de acum e un egoist laș
cu suflet vândut care-a crescut
la țâță un monstru femeie ce vrea să mi-l bage pe gât...

mi-ai mâncat din palmă de ce nu pleci Albișor
de ce te lași mângâiat și ce vrei
să-mi spui prin al tău abandon