"Fii mai vigilent!
Ești pe Marea Îndoielii, aici totul pare posibil, iar tu sigur ești imposibil!"

Bărbatul coborâse prea departe pentru ca sfaturile să mai fie utile...
Se așeză pe ceva material, dar care nu mai era material.
Privi spre ceea ce părea apus, dar era răsărit.
Își privi mâna, dar nu era decât piciorul.
Încercă să gândească, dar nu știa de unde să înceapă.
Scormoni într-un ceva, dar descoperi că era cineva.
Întrebă:
"Te afli demult aici?"

Răspunsul nu era decât o întrebare.
Cineva era, de fapt, ceva.
Dar ceva răspunse:
"Te plimbi des pe-aici?"

Firicele de praf erau firicele radioactive.
Bărbatul, care de fapt era femeie, știa asta deoarece auzea o melodie.
Era o cântare a unei alte cântări, un cover grosolan.
Apoi realiză că era melodia originară, clară ca o picătură de rouă care, de fapt, era o picătură de lapte.
Îndrăgise albul senin al laptelui, dar și negrul sidefiu al pâinii de casă.
Ridică o cochilie de melc, care de fapt era o scoică, și șopti în orificiul abia vizibil:
"Hellooooo! E cineva acasă, sau trebuie să bat la ușă?"

Alte întrebări, printre melodii capturate și lumini înconjurătoare.
O femeie, care de fapt era bărbat, se apropie cu pași repezi, de fapt într-o fugă de Bach.
Bărbatul, care de fapt era femeie, admira linii și curbe, însă nu știa care era linie și care era curbă.
Se liniști, poate pentru că nu știa ce era aia o liniște.
Liniile se combinară cu un cerc, curbele cu un pătrat, reușind să formeze ceva vizibil, ceva concret.
Concretul, pe numele său ființă, se așeză pe ceva material, care de fapt nu era material, și răspunse scoicii care era o cochilie de melc:
"Bună seara!
Mă scuzați că nu am răspuns, eram la un duș care era o cadă și spălam gunoiul de praf.
Am venit, pot să știu ce e zarva asta?"

Cealaltă ființă, care era sau nu era bărbat sau femeie, clipi, dar nu știua că clipise.
Ființele alăturate, de o natură incertă, atingeau cochilia, dar cochilia nu știa că era atinsă.
Cele două cvasiființe suflau concomitent, dar nu suflau unde trebuia.
Între timp, praful radioactiv aducea un val de alte melodii, mai mult sau mai puțin originale:
"Hei, tu, du-mă departe
Hei, tu, du-mă spre noapte!"

Invazia deveni endemică, dar firicelele de nimic jucau hora unirii.
Însă firicelele credeau că joacă Zorba, în ticăitul nefericit al apropierii...
Ființa cu numărul unu pe tricou privi în altă parte, dar nu știa ce era o altă parte și nu putea identifica punctele cardinale.
Ființa cu numărul doi pe tricou privi în partea opusă, dar nici ea nu știa unde-i stânga și unde-i dreapta.
Apoi ființa cu numărul trei, dar la chiloți, pentru că era micuță, se interpuse ca o furnicuță odihnită.
Privi spre stânga, privi spre dreapta, privi spre miazăzi, privi spre miazănoapte, privi spre apus, privi spre răsărit.
De nicăieri, de niciunde, trei ființe se întrebau ceva ce nu trebuiau să se întrebe.
Apoi priviră sus, spre praful radioactiv.
Melodia se conformă și-i urmări printre degetelele de la mână, prin trup, prin minte, spre suflet.
Se priviră pentru prima dată.
Realizară ceea ce sunt, tot pentru prima dată.
Surâseră, tot pentru prima dată.
Apoi, ca un cântec aproape uitat, se-ndreptară în direcții opuse, trei clipe care dispăreau din esență.
Apoi melodia acoperi dezamăgirea:
"Hei, hei, ce plăcere,
Hei, hei, ce durere"...