buzele mele au deprins de o vreme
nerostirea numelui tău devenit aproape tabu
așa cum altădată
exersau frenetic acrobația aducerii lui
de la tine către mine

toamna își numără felinarele aprinse și
luminile lipsă
își scuipă-n sân: de nu s-ar dezgoli copacii prea devreme!

pe aleea străbătând de la un capăt la altul lacul
se pierde zbuciumat în propria-i neresemnare
ecoul clopotului de seară
coborât ascetic la picioarele ierbii uscate la vârf
în cochilii albe-marmoreene de melci minusculi
și reînălțat pentru a se pierde din nou...

mâna mea nu-ți mai desenează
dintr-o mișcare mai mult sau mai puțin inspirată
contururile
a pierdut această dexteritate
chipul tău rigid defragmentat după
cortina deasă de umbre
e un puzzle pe care
foarte probabil nu voi mai ști
să-l recompun vreodată
acolo unde ești tu acum eu sunt străină
pribeag și tu în lumea mea de azi
de-acum poți fi oricine pentru mine
de-acum eu sunt oricine pentru tine
așa că mă așez la un capăt de poveste de unde
nu te mai zăresc nici măcar prin ceață
de fapt te văd dar e foarte probabil să
te confund cu altcineva
îmi scutur ochii:
himere păguboase!

de-acum eu știu că
orice bucurie sau tristețe-a mea
orice eșec orice triumf
orice gest pueril sau
demn de marile antologii
orice detaliu feminin sau... mai puțin
vor fi ale mele și doar ale mele așa că
doar pentru mine se cuvine eu să le păstrez
plecându-mă convenției neapropierii
plecându-mă tăcerii

umbra mea pe foaia galbenă a cărții
dăruite de tine
într-o zi de vară când
timpul ieșit din matcă
se cufundase într-o eternitate pe care
nu îndrăzneam încă să
o numim nicicum dar
nici să o lăsăm uitării
umbra mea adusă în prezent și
iarăși rătăcită-n amintire
se înfioară și
mă pune-n gardă:
nici cartea-aceasta nu e decât
o altă... întâmplare
nimic mai mult

și aș putea să te mai strig
dar știu că
n-ai să mă auzi
căci de o vreme alte nume noi purtăm
alte chemări privirile ni le întorc
pașii tăi fulgere electrocutând în noapte
se vor opri o clipă poate dar
drumul de îndată și-l vor continua
... numele noastre scrijelite cândva îmbrățișat
în rană de copac cu scoarță tare și-ndestulătoare
se desfac și cresc azi neoprit
din alte tulpini
din alte rădăcini
spre alte creste
învățând fiecare pe cont propriu cum e
să te înalți sau
de jos cu fruntea netedă să te izbești

cuvinte nerostite
scenarii anulate
buchete-ntârziate
făcute-acum uitate
se înclină reverențios
unui mâine amânat... definitiv
și pleacă să se reculeagă
în altă parte

e prea mult alb... atâta alb că
ochii sfredeliți de amintiri înjunghiate
privesc impersonal și goi:
de mult noi nu mai suntem „noi”