agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-13 | |
fumul gros ne-mprăștie pe fiecare
în cotloane zăgăzuite privirii inamice (cel puțin pe moment) ne ascundem unul într-altul ca niște pui de potârniche rămași singuri în cuib și ne simțim respirația întretăiată inima care stă să sară din piept într-un loc mai puțin străin nouă ne uităm cu ochii groazei și ai neînțelegerii unul către altul cu greu ne mai vedem pe noi cei dinainte și ne-ntrebăm retoric oare unde am fi putut pleca din noi înșine nu știm cât o să mai dureze casă și masă ne-a devenit acum tranșeea ne săpăm așternutul seară de seară dimineață de dimineață căci aici niciodată nu poți să strângi și să pleci... afară... dincolo ești prins ești condamnat și te resemnezi la un moment dat aici ne purtăm în costume mărețe cu insigne aburite de fum și spaimele și singurătățile colective monologurile, da, marile noastre monologuri și durerile exterioare și pe cele mai puțin văzute ne facem că nu vedem că nu auzim multe: mai avem o unică redută apoi plecăm acasă sigur plecăm... acasă ne e așa de dor de casa noastră (iar mie mi-e așa de dor de tine) înainte camarazi tot înainte! în buzunare izinite păstrăm ca pe odoare sfinte câte o poză care încă ne mai amintește de noi cei de odinioară o ținem strâns în podul palmelor cenușii și ne rugăm ca cerul de acum să fie mâine dimineață altul dar fumul negru alunecă necenzurat de nimeni în norii săpați în creasta țeapănă a muntelui pribeag despădurit atât de aproape nouă stâlpi din ciment cu sârmă ruginită împung în inimi răstignite la prima strigare a sergentului-major (cu mustața în furculiță și bocanci cu vârful întors) muzici de flașnetă și clavir dezacordat de bătaia neagră a puștii înainte camarazi tot înainte! în cleiul încins al pământului rece se zvârcolește geana de zi abia mai clipește în agonia ce-o ia mereu de la capăt cu forțe proaspete ca-ntr-un delirant heavy rotation o nouă salvă: amputate-n vitrine lucioase se-așază cu noroi lustruite departe de trup zbătându-se picioarele noastre în timp ce ochi bandajați în neguri groase de ceață își caută bâjbâind trunchiul ce-i purta în urmă cu doar câteva secunde: nu-l găsesc și în fracțiunea de secundă care a mai rămas le trece prin cap că și “asta” ar putea fi o formă de a exista înainte camarazi tot înainte! gândul ni se decompune în bucățele mici-incandescente și o ia razna la fugă în pădurea nebună despletită printre mormane dese de trunchiuri înotând în sânge băltocit ce-ți fac fața să se schimonosească și visele să-și duduie năprasnic tâmplele de zeama neagră a pământului orduros devenit o altă planetă care cu greu ar mai aminti cuiva de “mărgica albastră” înainte camarazi tot înainte! copacul spânzurat de propriile ramuri înoată cu capul în jos în rănile noastre primitoare nu protestăm: suntem una cu el ne răsucim de pe-o parte pe alta înjunghiindu-ne pumnale de fier greu în mâini și-n picioare: nu ne mai doare crucea se înalță aici la marginea lumii dar noi am uitat am uitat să ne rugăm nu știm decât să hulim un dumnezeu care ne-a pierdut de mult dar pe care noi am ales mai degrabă să -l abandonăm și… atunci neștiind unul de altul ne împachetăm sufletele și le trimitem prin prioripost în ținutul deznădejdii absolute al dezolării al pribegiei… deșarte nici măcar nu ne mai pare rău nici măcar nu ne mai căim nu ne mai pocăim ne e tot una: așa a fost să fie și… existăm… în continuare: e și “asta” o formă de a ființa înainte camarazi tot înainte! eu fac acrobații pe sârma stâlpilor cu gust de flașnetă și clavir dogit medalia mare-galbenă mi se clatină pe pieptul șovăielnic gata să cadă în aburul ieșind din trunchiurile ce mai au încă în ele firicele plăpânde de nepieire și mă gândesc din nou la tine: stindardul nostru... unde e stindardul nostru?! înainte camarazi tot înainte! aici nimeni nu mai poartă un nume în niciun caz nu numele pe care mama îl striga acasă aici într-un fel sau altul fiecare s-a dezbrăcat de el ca de o haină inutilă pe care a aruncat-o mai departe de recycle bin și nici nu speră s-o mai recupereze vreodată e și “ăsta” un mod de a exista înainte camarazi tot înainte! aici pe fruntea fiecăruia se pune amprenta unui alt eu care suferă iremediabil de amnezie uitând cu desăvârșire că a fost copil cândva că s-a jucat în nevinovăție cu păpuși din pluș cu mașinuțe că a râs a plâns a visat a sperat înainte camarazi tot înainte! aici pâinea de casă devine bolovanul de carne desprinsă din întregul ce-a purtat-o odată holbându-te te uiți la tine și te descoperi dintr-o dată altul: nu știai că te poți descompune așa iar canibalismul era doar o “chestie science-fiction” înainte camarazi tot înainte! am ieșit din mine pașii se uită după umbra mea și o iau la goană aș vrea să-i urmez dar știu că e prea târziu mult prea târziu așa că mă țin după restul – ce a mai “rămas” după ultima salvă undeva... departe... te zăresc pe tine da, știu, ți-am promis și, da, mă voi ține de cuvânt fie și pentru ultima dată: vin către tine primește voalul cel alb înainte tovarăși înainte! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate