fumul gros ne-mprăștie pe fiecare
în cotloane zăgăzuite privirii inamice
(cel puțin pe moment)
ne ascundem unul într-altul
ca niște pui de potârniche
rămași singuri în cuib și
ne simțim respirația întretăiată
inima care stă să sară din piept
într-un loc mai puțin străin nouă
ne uităm cu ochii groazei și
ai neînțelegerii unul către altul
cu greu ne mai vedem pe noi cei dinainte și
ne-ntrebăm retoric
oare unde am fi putut pleca din
noi înșine
nu știm cât o să mai dureze
casă și masă ne-a devenit acum tranșeea
ne săpăm așternutul
seară de seară
dimineață de dimineață
căci aici niciodată nu poți să strângi
și să pleci... afară... dincolo
ești prins
ești condamnat
și te resemnezi
la un moment dat
aici ne purtăm
în costume mărețe
cu insigne aburite de fum
și spaimele
și singurătățile colective
monologurile, da, marile noastre monologuri
și durerile exterioare
și pe cele mai puțin văzute
ne facem că nu vedem
că nu auzim multe:
mai avem o unică redută
apoi plecăm acasă
sigur plecăm... acasă
ne e așa de dor de casa noastră
(iar mie mi-e așa de dor de tine)

înainte camarazi tot înainte!

în buzunare izinite păstrăm ca pe odoare sfinte
câte o poză
care încă ne mai amintește de noi
cei de odinioară
o ținem strâns în podul palmelor cenușii
și ne rugăm ca cerul de acum
să fie mâine dimineață altul dar
fumul negru alunecă necenzurat de nimeni
în norii săpați în
creasta țeapănă a muntelui pribeag despădurit
atât de aproape nouă
stâlpi din ciment cu sârmă ruginită
împung în inimi răstignite
la prima strigare a sergentului-major
(cu mustața în furculiță
și bocanci cu vârful întors)
muzici de flașnetă și clavir dezacordat
de bătaia neagră a puștii

înainte camarazi tot înainte!

în cleiul încins al pământului rece
se zvârcolește geana de zi
abia mai clipește în agonia
ce-o ia mereu de la capăt cu forțe proaspete
ca-ntr-un delirant heavy rotation
o nouă salvă:
amputate-n vitrine lucioase se-așază
cu noroi lustruite
departe de trup zbătându-se
picioarele noastre
în timp ce
ochi bandajați în neguri groase de ceață
își caută bâjbâind
trunchiul ce-i purta în urmă cu doar câteva secunde:
nu-l găsesc
și în fracțiunea de secundă care a mai rămas
le trece prin cap că
și “asta” ar putea fi o formă de a exista

înainte camarazi tot înainte!

gândul ni se decompune
în bucățele mici-incandescente
și o ia razna la fugă
în pădurea nebună despletită
printre mormane dese de trunchiuri
înotând în sânge băltocit
ce-ți fac fața să se schimonosească
și visele să-și duduie năprasnic tâmplele de
zeama neagră a pământului orduros
devenit o altă planetă
care cu greu ar mai aminti cuiva
de “mărgica albastră”

înainte camarazi tot înainte!

copacul spânzurat de propriile ramuri
înoată cu capul în jos
în rănile noastre primitoare
nu protestăm:
suntem una cu el
ne răsucim de pe-o parte pe alta
înjunghiindu-ne pumnale de fier greu
în mâini și-n picioare:
nu ne mai doare
crucea se înalță aici la marginea lumii
dar noi am uitat
am uitat să ne rugăm
nu știm decât să hulim
un dumnezeu care
ne-a pierdut de mult
dar pe care noi am ales mai degrabă să
-l abandonăm și…
atunci
neștiind unul de altul
ne împachetăm sufletele
și le trimitem prin prioripost
în ținutul deznădejdii absolute
al dezolării
al pribegiei… deșarte
nici măcar nu ne mai pare rău
nici măcar nu ne mai căim
nu ne mai pocăim
ne e tot una: așa a fost să fie și…
existăm… în continuare:
e și “asta” o formă de a ființa

înainte camarazi tot înainte!

eu fac acrobații pe sârma stâlpilor
cu gust de flașnetă și clavir dogit
medalia mare-galbenă
mi se clatină pe pieptul șovăielnic
gata să cadă în aburul ieșind din
trunchiurile ce mai au încă în ele
firicele plăpânde de nepieire
și mă gândesc din nou la tine:
stindardul nostru...
unde e stindardul nostru?!

înainte camarazi tot înainte!

aici nimeni nu mai poartă un nume
în niciun caz nu numele pe care
mama îl striga acasă
aici într-un fel sau altul
fiecare s-a dezbrăcat de el ca de o haină inutilă
pe care a aruncat-o mai departe de recycle bin
și nici nu speră s-o mai recupereze vreodată
e și “ăsta” un mod de a exista

înainte camarazi tot înainte!

aici pe fruntea fiecăruia se pune
amprenta unui alt eu
care suferă iremediabil de amnezie
uitând cu desăvârșire că
a fost copil cândva
că s-a jucat în nevinovăție
cu păpuși din pluș
cu mașinuțe
că a râs
a plâns
a visat
a sperat

înainte camarazi tot înainte!

aici pâinea de casă
devine bolovanul de carne desprinsă
din întregul ce-a purtat-o odată
holbându-te te uiți la tine și
te descoperi dintr-o dată altul:
nu știai că te poți descompune așa
iar canibalismul era doar o “chestie science-fiction”

înainte camarazi tot înainte!

am ieșit din mine
pașii se uită după umbra mea
și o iau la goană
aș vrea să-i urmez
dar știu că e prea târziu
mult prea târziu
așa că mă țin după restul
– ce a mai “rămas” după ultima salvă

undeva... departe... te zăresc pe tine
da, știu, ți-am promis
și, da, mă voi ține de cuvânt
fie și pentru ultima dată:
vin către tine
primește voalul cel alb

înainte tovarăși înainte!