acolo sus pe buzunarul tău triunghiular
din dreptul inimii
a rămas o pată
una rotundă cu asperități și nuanțe
în orice caz nu prea personalizată
dar suficient de conturată încât să...

ai vrea s-o ștergi
ai auzit că vanish ar fi bun
dar ți-e teamă să nu te compromiți și mai mult
așa că preferi s-o ignori
îți mai atrag atenția unii alții
dar mai ales nelecuitele strigăte venite dinspre mine
în aceeași semeție sentimentală perimată
revoltată nepotolită justițiară
în ultimă instanță quijotescă
deci grotescă
ai vrea să le deschizi dosar penal:
ele nu-ți dau voie să mai exiști
așa cum plănuiseși cândva

te uiți perplex și-ți spui din nou
de data asta foarte hotărât
că trebuie să cumperi vanish
dacă nu – măcar clor

ai devenit foarte temător de la o vreme
și suspicios ca o femeie nonagenară
mai nou te încearcă ceva puțin cunoscut ție
dar experimentat destul de pregnant acum: regretul
da, regretul neputinței (sau al refuzului conștient)
de a te fi asumat până la capăt
pe tine cel adevărat
uneori însă e mai comod „astfel”:
măștile noastre sunt atât de protectoare
s-a dovedit chiar științific
prin studii de laborator și nu numai
imunitatea este „astfel” garantată sută la sută
devenim imuni la multe
devenim imuni la toate
chiar și la noi înșine
ne preschimbăm peste noapte în stoici
fluturând programe cu (pseudo)doctrine solid înfipte
în glia zgrunțuroasă a trupului nostru materie pură
și suntem „cei mai cei” (legume veritabile)
nu vrem să abdicăm cu niciun chip de la convingerile noastre
cu statut de axiome
nici nu mai stăm de vorbă: „ce vorbești, dom’le?!”

mai grav este însă faptul că pata și regretul
se asociază tot mai des în cazul tău desigur
cu dureri în piept în toată regula
o fi angină miocardită pericardită endocardită?!
poate te hotărăști și înainte de vanish (sau... clor)
consulți un cardiolog din străinătate
(nu ai avut niciodată prea multă încredere în „ăștia de la noi”)

pata se zbate și într-un sfârșit se eliberează
din chingile strâmte ale buzunarului tău buclucaș
se arată non-șalant în toată splendoarea ei
în adevărata ei față – basorelief sculptat de mine
în trupul-suflet al celui pe care – din prea mare naivitate
sau poate doar din nevoia disperată de împărtășire –
îl crezuse sufletul geamăn

amintirea mea îți dislocă toate resorturile
ești un copac bandajat implorând cu ochi goi
mila asistentelor ieșite de mult la pensie
cu priviri tâmpe țintuite niciunde
(doctorii au plecat cu toții în străinătate)

într-o fracțiune de secundă
îți trece prin cap să te resemnezi
să te căiești
să te smerești
să renunți măcar puțin la tine
dar – îți ceri iertare – ție nu-ți stă deloc în fire asta:
îți porți stigmatul care s-a întins acum pe toată partea stângă
devenind una cu tine – stoicul
și chiar te fălești cu el