agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 925 .



vocație
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2014-09-20  |     | 





mâna mea cu degete lungi plânge – degeaba a schițat gestul
s-a dovedit a fi unul non-salutar:
astăzi izvoarele au luat-o razna în amonte
și se varsă în ele însele sufocându-se
în scutece înfășurate în jurul gâtului
se îneacă scâncind ca pruncii cei neajutorați
născuți prematur cu insuficiență respiratorie
sau malformații cardiace
niciun marie curie nu-i mai scapă
mă așez la poalele scării pierdute
mă țin de ultima așchie
bocetul meu cheamă măruntaiele pământului
să vină la ceremonie
să se adune să facă ceva
în timp util:
poate totuși nu e chiar așa de târziu

ochii mei sunt roșii și holbați inestetic:
au primit în ei toată deznădejdea și nemângâierea
neacoperite uitate abandonate
ale universului neconsolat
mereu supus la noi și noi probe

ochii mei au deprins arta lacrimilor
ca o mater dolorosa care
nu mai are noțiunea sfârșitului
nici simțul măsurii
își mângâie progeniturile
chiar dacă nu mai are mâini

tristețea mea e grea aproape apocaliptică
toate se scufundă numai ea nu
rămân pe tușă mereu în expectativă
niciodată înaintaș activ
mingea trece exultând pe lângă mine
e constant în terenul adversarului
doar ochii umflați rotindu-se nevrotic
o prind pentru o clipă

părul meu se îmbibă de nepăsarea din tine
de piedestalele tale sau poate doar de suficiențele tale
e atât de greu de parcă ar fi adunat în el
mormane de morți palizi lunecând la chemarea hadesiană

părul meu se împletește singur în cosițe roșii ce imită
în propriul dans dizarmonic-apocaliptic
tentaculele unei caractițe frustrate
niciodată satisfăcută de prăzile ei
aș putea să te ucid, știi, cu ochii mei de meduză
dar nu o fac încă
mai aștept
aștept celălalt anotimp
când voi fi mai lucidă

eu joc desculță pe bătătura niciodată măturată
niciodată cosită iarba
cu pietre și mărăcini
cu jivine care mai de care mai soioase
care sug sângele fără nicio reținere
eu ignor mereu: am deprins și această artă
pentru a supraviețui în continuare
chiar și la limita subzistenței
încă mai văd o licărire în ochii lui
care poate să aprindă întregul potir
cu sângele cald transfigurator
nu, eu nu am renunțat încă

eu am harul de a mă urca mereu în copaci
simt o dorință irezistibilă
care mă ia de mâini
îmi împresoară umerii
îmi prinde obrajii
și face din gândurile și sentimentele mele una cu ea
rezultatul nu poate fi decât unul:
eu cățărată în copaci
acolo fac corp comun cu o coroană așezată subtil
în matca trunchiului-mamă
de aici se vede mai bine răsăritul dar și apusul
surprind exact momentul migrației păsărilor călătoare
și toate schimbările meteo atât de bizare în ultima vreme
îți mai ating și ție din când în când câte un mister
pe care zadarnic încerci să-l zăvorești privirii mele
norul pufos îmi face cu ochiul
în alte condiții ar putea fi o pernă nemaipomenită
sunt tare istovită dar nu nu încă nu vreau să dorm

și-mi mai place să merg în biserici să aprind lumânări
multe multe cât mai multe
pentru sufletele viilor dar mai ales pentru ale morților
mai ales atunci când plouă aprind lumânări
atunci când streșinile caselor duduie de apă... apă de ploaie
bună de spălat rufe cu săpun de casă – miroase așa de frumos
atunci când liliacul în inflorescența de stropi mov se scutură sfios
și ne botează pe fiecare în parte cu aceeași smerenie
cu aceeași constanță cu aceeași dăruire – ca un martir
policandrul mă ține pe brațele lui în cruce
și atunci îl simt cel mai aproape pe Dumnezeu
nu, eu nu l-am uitat pe Dumnezeu
și vreau să cred că va fi până la capăt chemarea mea cea mai irezistibilă
chiar dacă râurile se varsă înecate în amonte
chiar dacă tu îți duci nepăsarea la apogeu
chiar dacă pământul plânge duduind de onctuozități și de non-sens
chiar dacă... chiar dacă... chiar dacă...
eu nu renunț... cel puțin deocamdată




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!