Aveam o violetă presată într-o carte cu poeme de Valéry. Murise frumos, fără nicio pată de culoare pe fila cărții. Acum mi-e milă de ea și mi-e milă de mine. Am omorât doar câteva flori într-o viață întreagă, am furat cerului cu coada ochiului numai câteva stele. De atunci au mai trecut mai multe ierni fără flori de gheață la ferestre, fără nicio aură chopiniană în emoțiile mele, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut Chopin și am rămas fidelă lui Beethoven. Poate din cauza aceasta așa trebuia să fie, poate că merit acest lucru, floarea din carte a dispărut, fie un om rău mi-a luat-o, fie a alunecat pe covor când eu nici nu am simțit. Încă mai deschid cartea din când în când să o caut. Murise frumos.

Bucureștiul aspiră să îmbătrânească. Așa cred eu privind străzile și felul în care se schimbă culoarea magazinelor și reclamelor, în timp ce numai ceasornicarii mai cern distanțele dintre câteva secole de istorie. Bucureștiul aspiră să prindă rădăcini. Atâția oameni mor presați între ziduri ca florile între file de cărți. Mor și ei frumos, pentru ca în trunchiurile copacilor să crească alte cercuri, din ce în ce mai fine. În blocul vecin cu al meu, tocmai la ultimul etaj, balconul nu este închis, nici măcar renovat. Nici blocul nu este reabilitat termic cum sunt celelalte. La balconul de sus cârpele și hainele pulsează ca un anevrism de aortă în timp ce se învârte o morișcă de jucărie, atât timp cât vântul răsfoiește arterele și nervii unui oraș la cumpăna dintre tinerețe și maturitate. Asfaltul nu are riduri, asfaltul nu poartă încă mască. La moartea oricărui poet toți ceilalți anonimi cioplesc în rădăcina unui alt stejar. Tot mai adânc.

Și dincolo de muzica unui compact disc zgâriat, ascult cu evlavie cum cad fulgii de nea unii peste ceilalți la datorie. Muriseră frumos.