clanța mă așteaptă aceeași în nepăsarea ei ruginită
doar să pun mâna pe ea și declanșez mecanismul
deschizător-închizător de porți de uși de drumuri...

drumul meu până acolo este lung și apăsător
trebuie mai întâi să-mi iau inima-n dinți
ca să plec cu toată ființa mea
ca nu cumva să las ceva din neatenție sau... din grabă
sau din... obișnuință
în urma mea în spatele meu la dreapta la stânga

câteodată simți că-ți lipsește chiar umbra
deși alteori te mai sperii de ea
mai ales în nopțile lungi de iarnă când se stinge lumina
și pereții se animă de tot felul de siluete neastâmpărate
care vor cu orice preț să te atragă-n ritualul lor
închizi ochii și te faci că nu le vezi
sau îi deschizi atât de mult încât mai au puțin și-ți sparg orbitele
dar vezi, reușești să vezi, să ții sub control totul, nimic nu-ți scapă
spui ceva cu glas tare... ceva de genul: deci, ce urma să fac eu acum?!
și ca prin minune te regăsești... pentru o clipă

ți-ai putea pierde chiar amintirea zilei de ieri sau mai grav
doar a secundei ce tocmai a trecut sau... și mai grav
memoria afectivă aceea care singură ne ține de multe ori în viață
când nimic altceva nu ne mai salvează

așa că merg cu pași înceți cât mai adânc înfipți în podea
și fac eforturi să mă concentrez la ale mele
și la toate cele din jur
știu știu prea bine că dacă nu aș face-o
m-aș dizolva instantaneu în orice altceva cu excepția mea
și atunci cum ar fi să exist!? asta dacă aș mai exista

de afară se aude prin geamul deschis un zgomot... mult prea strident
ceva între strigătul unei gâște sălbatice în ajunul înjunghierii
și claxonatul unei mașini de pompieri sau... de poliție
mă reped și dau radioul cât se poate de încet
doar după aceea îl și opresc... definitiv

în sfârșit papucii care mă vor conduce spre ușa clanței
îîî... pardon spre clanța ușii
îl pun pe dreptul în stângul și invers
iar nu ajung

între timp e foarte probabil să fi uitat
robinetul deschis
valuri-valuri cada se umple și dă pe de lături
apa descătușată iese pe ușă și pe geam
eu înot asfixiată până mai sus de ochi
cu un nod în gât de zile mari
nu mai simt pământul sub picioare
deja m-am dizolvat... acvatic
sfredelesc gresia și mă împrietenesc pentru o clipă
cu țevile și ce mai găsesc pe acolo
dau să închid robinetul
dar el este deja închis așa că îl deschid
curg șuvoaiele mai stridente decât zgomotul venit pe geam
în grabă îmi fac căuș palmele
apa-mi inundă fața cu fard cu tot
în oglindă nu mă mai recunosc
și nici nu am timp să fac ceva concret
pentru a redeveni eu cea dinaintea „inundației”

..........................................................................

clanța e tot departe
am ajuns totuși în antreu
în acvariu guvizii au ochi de ciclop
și guri ce adulmecă: le e foame mereu
uite, „asta” cu mai mult roșu pe spate mi te evocă pe tine
se apropie de geamul transparent și așa învăluit în fumul apei
parcă ar fi un ins mereu nemulțumit și cârtitor
se uită așa de ciudat la mine
în aceeași clipă mecanic apăs clanța și... ies