Câtă frumusețe,
îmi pot întinde coatele pe stele
pe visele albastre și trenurile din zori.
Ce plăcut era gustul de după ploaie al iubirii
orașul era nisipul fierbinte din palmă,
mugurii pocneau în grădini
se auzea focul soarelui
pasul meu întreg fericit,
genunchiul nenăscut pentru plecare.

Am văzut un salcâm înflorit în fereastră
cu frunzele albastre,
palma mea era prea mare
și bobița de mură parfumată strivită
mă întreba prea mult
despre caldarâmul vieții...

Nu ți-am promis niciodată
o pajiște albastră
doar valul mării prelung
în care să-ți așezi
soarele din suflet.