luna nu mai e la fel de ovală ca altădată
și nici așa de argintie: vârcolacii vin din ce în ce mai des
romanticii bat în retragere postmoderniștii ocupă primele rânduri

lacul seacă și prin crăpăturile lui broaștele își fac așternuturi
din cărămizi mirosind a mâl și-a pește uscat
arșiță mare furnicarii adulmecă rănile ieșinde ale pământului

singuratici ne trecem prin lume cu chipuri retrase din ceară
mâna noastră a uitat să mai deschidă ușa care-l ducea către celălalt
ochii noștri umbre ale unui timp ce nu-și mai intră în drepturi

inima mea țipă înfășată în gheața nepăsătoare a tăcerii tale
se autozdrobește în monologuri devenite de-acum unicul interlocutor
la celălalt capăt tu cu sufletul congelat rob al propriilor filosofii

cerul spintecat coboară haotic în miezul negru al pământului
noi ne ținem cu deznădejdea de balustrăzile efemere ridicate la întâmplare
noi doi ofrandă neprimită în veci pentru chinurile zidirii celei atât de lumești

se întunecă laleaua neagră prinde ultimul fluture geana mea se închide
peste umărul tău șchiopătând captiv în praful deșertăciunilor
e târziu de-acum nu putem aștepta decât un al doilea soare un al doilea cer... un al doilea început