c-un ciob de oglindă prindeam
soarele toamnei plimbându-l prin pod
în colțuri surprinși păianjenii
își tremurau pânza râdeam
uite colo pestrița nu-i mâncată de dihor
stă pe cuibar n-o spun nimănui
să iasă cu pui
uitate colbăite agățate lucruri noi și mai vechi
hâu colo e-un șoarec

recunosc am fost și sunt temător de-ntuneric
(aparte) oare de-aceea fac pe dracu-n patru
să n-ajung devreme la el

mă-ntrebam atunci de ce nu se-nprăștie
lumina-n tot podu știu și cât aș vrea să nu știu
și-aș vrea să mai trăiască mama să fie ca atunci
să fug la ea și să-i spun că dumnezeu e-un copil
care c-un ciob de oglindă se joacă
să vadă ce mai e prin podu lumii
să-i simt iar dosul palmei pe frunte
să stuche asupra-mi făcând de trei ori semnul crucii
să mă strângă la piept și să-mi spună râzând
ce mă fac ionică mamă cu tine
să mă supăr iarăși pe ea că-mi ia
ciobul din mână
puteai să te tai...

nu-i oare poetul ciob în mâna copilului
în conștiinșa noastră făcut
și tatăl și duh și cuvânt?