Iubita mea adu-mi un pled
Să-mi învelesc gândul nomad,
Ce mă determină să cred
Că-n dragoste de tine ard.

Bruma tristeții autumnale
Ne-a prins în ace visele mute,
Croindu-ne chipuri temporale
Din stări nostalgice, absolute.

Aburul șoaptelor pătrunde-n tăceri,
Rănind amintiri rămase pustii
În frigul din care, tu poți să mai ceri
Atâtor ani, să ne transforme-n copii.

Și parcă o moarte se întinde pe pâine
Spre a ne fi servită la micul dejun...
Prin cețuri urlă a toamnă un câine
Și abia înțeleg cât sunt de bătrân.

Cărunta mea, s-a înnoptat de ziuă;
Aprinde lumânările a toamnă,
Și macină-mi vinovățiile-ntr-o piuă
Că plec... Nu știu, dar cineva mă cheamă.