Te țintuiesc în forme încâlcite și nefirești
printre sfărâme și bonturi murdare
și nu-mi dau timp să întreb -
- ți-ar fi mai bine poate să zaci sau poate înțepenit în picioare

și mă târăsc ascuțit să trec de tine
dincolo
precum dintr-un arc nevoiaș săgeata bâjbâind stupidă spre undeva

nu mă doare nimic și nimic nu-mi mai cântă în minte
o dimineață, o seară, o amorțeală
un șanț, o tăcere, o nebunie

Dar cumva nu eu ci tălpile mele știu calea întoarsă
și-i de-a mirării cum plămânii își amintesc din nou să respire când
cald
uriaș
și beteag
ești acolo
liniștitor de același.