Doar moartea îl știe
pe cel ce mă-nchide-n cochilie
și m-așază sub pământ
ca pe o sămânță ce nu mai răsare,

de-mi soarbe lumina și-mi lasă întunericul
prin veacuri să-l tot dau la o parte
și-n urma mea altul vine,
de nu mai înviu.

Ce rost ar avea să mai simt durerea
când voi toți nu mai sunteți,
de-aș apărea ca o minune
unde ar veni cu teamă
la un extraterestru să se închine.

Dacă toți am veni, nu am avea loc
și unii pe alții ne-am nimici,
tot unde-am fost
repede ne-am întoarce
căci moarte de este, veșnicie înseamnă
și viață cât este pământul.