întotdeauna când plouă de-a-ndoaselea
prin mirosul de moarte proaspătă încă se prinde în ureche
vuietul sângelui ca într-o scoică
încă tremură viața ca o balerină pe sârmă cu umbrela ei
acoperind soarele ca să nu cadă
se simte cum se înclină podeaua corabiei când căpitanul adoarme

mi-aduc aminte că nu am amestecat apa sfințită
cu mustul roșu tulbure
niciodată
nu am călcat pe icoane așa cum fac poeții
l-am lăsat pe dumnezeu în pace
nu am scuipat peste ochii păpușilor adormite peste spinii martirilor
peste pâinea uscată în casa oamenilor săraci

lumea se spală de cenușa sfinților și de iubirea lui cristos
se spulberă totul ca stropii duși de vânt
se cântă simfonii neterminate pentru ruguri duse de ape
madonele zâmbesc pe dinăuntru
ca o biserică încuiată
când pruncul plânge cu fruntea pe inima lor

*
e un miros curat de pâine proaspăt coaptă
o viață care pulsează dincolo de zidurile roase și învrăjbite
cu soarele
se aude cum o bunică plânge citind poveștile lui andersen
cum un bătrân filatelist plânge lângă clasorul gol
cum un burlac cu părul alb ascultă discuri vechi zgâriate
dincolo de ferestrele murdare deschise larg
„eu cred în omul care-n viață-a suferit iubind”
„nu poți opri din zborul ei o ciocârlie care-și cântă bucuria”

în oraș se desprind afișele cu actori bătrâni
și chipurile cântăreților cunoscuți mai demult
oamenii încep să respire prin fulare groase
la un demisol cu mușcate roșii
un cerșetor recită glossa lui eminescu fiindcă plouă
și nimeni nu știe de ce
au dispărut ceasurile din piețe și atelierele de reparat
ceasuri ciorapi umbrele pantofi pălării
de ce
„drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată”

*
pe străzile cu păpădii sunt tăiați copacii uscați și stâlpii vechi de telegraf
se toarnă beton
se profanează cimitirele
se vobește la difuzoare mereu despre războaie mondiale
luna nu își arată niciodată fața nevăzută
cei contemporani cu steaua polară dau mâna unii cu alții timp îndelungat
și copiii au palmele învinețite de afine și mure