„Respiră, respiră!”, îmi șoptește precipitat.
„Ai să vezi tu că apneea asta o să-ți facă figura!”
Eu nu bag în seamă ceea ce îmi spune, privesc intens golul și vorbesc fără noimă.
Îi spun că îmi lipsește de prea mult timp:
„Timpul, timpul ți-a erodat existența și memoria mea devine treptat „tabula rasa”
Ea îmi spune să ud grădina măcar o dată la două zile:
„Imortelele sunt la fel de muritoare ca tot ceea ce este viu!”
Eu îi spun că florile pe care le-a lăsat când a plecat într-o vază care nu avea apă sunt niște cadavre mumificate.
Ea nu mă bagă în seamă și îmi spune să șterg praful măcar de pe tablouri.
Eu îi spun că trăsăturile au început să i se estompeze până și în fotografii.
„Nu îți dai seama că le-ar șterge de tot cârpa de praf?”
Ea spune: „Dragostea este un material la fel de perisabil ca și floarea de cactus!”
„Ție îți convine să spui asta de acolo, din eternitate!”răbufnesc eu și continui:
„Asta se întâmplă din pricină că ziua de mâine nu există până când ea nu se transformă în ziua de azi și atunci ea deja nu mai există!”
„Timpul are un efect eroziv” conchide ea.
Eu o contrazic:
„Coroziv mai degrabă, eroziunea îl transformă în clipe efemere, pe când coroziunea îl transformă în altceva, la fel cum prin coroziune oțelul se transformă în rugină!”.
Ea îmi spune că trebuie să mai spoiesc măcar prin bucătărie și sentimentelor mele confuze să le dau măcar o spoială.
„Dar mai ales respiră, respiră!” zice ea și încet se scufundă în lumină.
„Ce știi tu!?” mormăi eu și mă întorc spre întuneric.

Octombrie 2014