Stephanie are o rochie neagră azi
orașul se răsfrânge în ea cu tandrețe
Stephanie merge se oprește scrie un poem
râde unui gând, știe că undeva, după colț…
și în curând pasărea care a crescut-o
se va subția
de asta suferă ca un copil înșelat
își poartă părul tăiat prins pe o parte
bărbații îi spun lucruri ciudat de murdare pe la ureche
dar ea se așează doar lângă oameni singuri
cu mâini oarbe
se știe nebănuită de ei
nu se teme
doar ea vede lucruri
Stephanie nu există
A fost odată închipuirea unui poet
Care o iubea
Din nu știu ce cauză