venise toamna, iubito,
noi eram la fel de stingheri
ca două ziduri care stau cu spatele unul la celălalt,
prăbușite,
care nu mai au ce să-și spună,
mă, tu ești alb,
mă, tu ești negru,
mă, tu ești cel care pune-ntrebări:
de câte ori pot pleca păsările care curg
dinspre aripi spre streșini
și de unde se-ntorc ele atunci când vor, pur și simplu,
să moară

dumnezeu e la mijloc și abia acum învață vocalele,
nu poate striga decât cu i-uri, i-i, se aude glasul lui atât de cucernic,
avem degetele întoarse spre interior,
spre stern, acolo unde sufletul face volte
și se poate prăbuși de câte ori vrea,
la n-e-s-f-â-r-ș-i-t

la dracu, măcar să râdem azi
cât mâine nici nu suntem atât de siguri că va mai veni,
citim printre riduri, mihai eminescu, 1850 - 1889, salut, omule,
iar omul privea aceiași plopi impari și stingheri,
aici, cineva cântă că iubesc femeia, blondă sau brună,
îmi e totuna,
atâta ceață poate cotropi o după-amiază
care nu a existat decât în imaginația ta

e timpul să ne vindecăm,
asta îți spun,
să privim vapoarele ca și când doar ele ne pot legăna, nani, pui, nani, pui,
să dormim duși, dormim ca de adio,
dormim ca de noapte-bună,
dormim ca de ajunge, i-u-b-i-t-o,
ele pot căra toată melancolia care ne tulbură,
să strigăm de jos, de cât mai jos, direct din tibii,
din ceea ce ne face să ne simțim încă vii,
‎i kiss better than i cook

să zâmbim acestei imagini care ne fixează în memoria celorlalți,
într-o realitate în care nu avem ce căuta,
un fluture cu aripile negre care va arde, atât de tandru, în răsuflarea ta,
să zâmbim celorlalți ca și când
am trece unul în celălalt, dintr-un nisip în alt nisip,
direct printre dinți