cînd ai și inima și degetele îngălbenite de nicotină
de atîta așteptare pune-ți pelin în pahar și chestia asta o să mai dureze
o vreme. or să vină amețeala, un fel de obezitate bruscă a minții care o face
să se miște greoi și să gîfîie ca un supraponderal, greața apoi, să nu schițezi nimic
să nu lași să se citească nici o tresărire. cînd se întîmplă asta
știi că e pe undeva pe aproape.
ești sictirit. oricum

nu trebuie să-i arăți că ți-e frică, scuipă lîngă tine și mai rulează ceva.
pe ecranul minții o larvă se hrănește cu tensiunea,
cu micii curenți electrici care se descarcă în cortex. e timpul să-ți feliezi
amintirile pînă arată ca un teanc de fotografii, îl tai la întîmplare, întorci poza
și în poza aia e doar întunericul. să nu te gîndești la nimic, nu trebuie să-i arăți
că ești singur,

lasă tot ce simți să se albească precum colile dintr-un top de hîrtie neînceput.
îndoaie ferm fiecare foaie și fă cîteva zeci de bărcuțe, dar n-o lăsa să te vadă
schițînd niciun gest de durere sau îngrijorare.
ea pîndește aproape. prefă-te cît mai viu și lasă să-ți scape un vis,
chiar dacă e necuviincios, nu spune la nimeni pe ce speranțe pariezi.
și n-o lăsa să vadă cît de mult ai pierdut, mai ales că în fața ei
toți pierdem.