Așa precum sărmani desculți privesc spre-acei ce-s încălțați,
Și cum un nimeni, ce-i flâmând, îi are-n gând doar pe-mbuibați...
Așa și eu, secat izvor, dorind să curg ca altădat`,
Vorbeam c-un mal ce sta să cadă... dexplicându-i ce-i... „bărbat”.

Dar el cădea, nu realiza cum c-alta-ar fi menirea sa,
Iar toată treaba cu... „bărbatul”... nici de pe jos n-o pricepea.
Cum ar veni... izvor secat vorbind, ca prostu`, în deșert...
Un fel de surdo-muto-șoaptă... vândută drept mare concert.

Eu... să nasc valul... și ce să vezi... îmi murea-n brațe malul,
Lăsându-mă singur pe lumea asta, doar eu și calul,
Tâ-gâ-dâm... tâ-gâ-dâm... tâ-gâ-dâm... murgul și inima...
Călcând țări în picioare, după tălpi de Rarisima.

„Dar cine-i duduia?!”, se-ntreabă, poate, cititorul.
Zeița-i... căreia orice izvor îi duce dorul!
E de găsit mereu și niciodat`... peste-tot-nicăieri...
Și... oricât i-ai cere... oricât ți-ar da... tu oricum mai ceri...

„Păi totuși, cum dai de dânsa?”, continuă, sigur, ideea...
Eiii, dragii poetului... acu` începe odiseea...
Rarisimă fiind, nu-i de găsit la colț de stradă,
Iar dacă tu n-o vezi pe ea... cum, viață, să te vadă?!

Poate ședea, muza, pe-un colț de stea... pe-o margine de vis...
Poate-i mai șugubeață și face salturi în abis...
Sau poate că tocmai te-a depășit acum pe alee,
Imprimând tot și toate-n jur c-o plutire maree.

Deznodământul... e-n ochii ei, în ochii Rarisimei...
Ce găzduiesc, închiși de pleoape, cu coame-n vânturi niște lei...
De-o privești adânc pe zeiță, să vezi pân` la demiurgi,
La cuști dă drumu` și atunci... secat izvor începi să curgi...

P:)