Demult,
eram o casă cu ușile
și ferestrele deschise.
Inima mea
- valet tînăr și credincios –
te îmbia să intri.
Erau muzici acolo,
dansam zi și noapte,
retrăiam amintirile unui vin
de acum o sută de ani.
Îți amintești?
Nu ne temeam de nimic.
cu atît mai puțin de moarte.
- moarte e și în urma
nasului de copil
pe geamul aburit
cînd se minunează
de întîia ninsoare,
îți spuneam.
Tu tăceai și dansam, dansam,
soarele devenise elastic,
tălpile tale încălzeau luna.

Apoi a trecut timpul.

Azi te aștept în zadar.
O grămadă de pietre albe
cu care nu mai construiește nimeni.