Ce ești tu? Un exponat atins,
pe furiș, de vizitatori,
în muzeul deznădejdii de a fi?
O colecție de cioburi de cristal
din paharele sparte la marile ospețe
ale nimicului? Fusul ce sfîrîie între
degete deși firul s-a rupt demult?
O pasăre speriată de furtună,
ale cărei gheare au devenit
rădăcinile copacului unde și-a făcut cuib?
Corabia din lemn trăznit?
Umbra albă a omului negru?
Altădată, ochii tăi erau
o pereche de tauri
scăpați, duminica, în oraș:
nimic nu le stătea în cale,
ca praful se împrăștiau zidurile.
Unde e privirea aceea ce desfereca
ușile regelui, sufletul reginei, rîsul
jalnic al bufonului? Unde e
rostogolirea de apă aer foc și pămînt,
amestecate în cercul cu care te jucai
deși nimic din ce-i în lume,
atunci, nu știai?