Când plecă mai ieri, Răpciune,
Pomii n-aveau goliciune.
Mai purtau frunza-n decor,
Ce se colora ușor,
Printre vânturi, printre ploi,
Azi, Brumar, i-a lăsat goi.
.
Două ramuri bătrânele,
Lovite de vremuri rele,
Scârța, scârț, se legănau,
Când frunza își petreceau.
Dar n-au plâns că-n primăvară,
Vor purta veșmânte iară.
.
Ispitiți, norii în turmă,
Au lăsat trei lumi în urmă,
Și-au venit galop, din sud,
Toți cu sumănelul ud.
Vor să verse peste noi,
Plâns de toamnă, ploi și ploi...
.
Un dâmb mic, surpat de ape,
Findcă-n rostu-i nu încape;
Fâșșș! se prăvăli martir,
Și ajunse musafir,
Într-o râpă ce avea
Frunze multe, o saltea!
.
Dinter ele, în chirie,
O lăcustă maronie,
Din obscur se iți,
Și de vreme se-ngrozi,
Și suflând în pumnii mici,
Urmărea pe un arici.
.
Ariciul, precis e mamă!
Cu un pui cuprins de teamă,
Îl ducea în brațe strâns;
Căci îl podidi un plâns,
Când năvalnici, stropi din nori,
L-au udat pe obrăjori.
.
Aricel, se ținea bine,
Și-o pupa printre suspine.
-Mami, ești călduță, zău,
Dar Brumar e tare rău,
Că mi-a dat din surii nori,
Lăcrămioare și fiori.