Rugă de neînsurare
parodie după poezia „ Rugă de neînsurare”

de Lucian Avramescu

să nu mă lași iubito nepereche
să urlu la subsol din nou o noapte
nu-mi mai ținti cercelul din ureche
lănsând în zbor spre mine roșii coapte

mai bine-arată-mi pulpa ta zeiască
deși cu nasul meu precum cartoful
aș fi nebun de n-aș purta o mască
de gaze-n caz că mi se-ncinge oful

o să mă vezi călare pe-o mârțoagă
un cavaler candid purtând armură
duhnind ca porcu-a rom și făr-o doagă
venind să-ți bat în geam cu-o floare-n gură

să faci copii te-oi ajuta firește
căci n-o să stau ca boul prins în lanț
dar n-o să vezi – când o să vrei a-i crește –
din pensia alimentară-un sfanț

Poezia parodiată

„ Rugă de neînsurare ” de Lucian Avramescu
(din volumul Bună seara, iubito)

mai lasă-mă iubito doar o clipă
să dorm la subsuoara întâmplării
nu-mi priponi belciugul pe aripă
vreau să mai zbor o noapte cu cocorii

nu-mi apreta pulpana mea de zeu
cartofii pai nu-s hrana mea cerească
al nebuniei mele minereu
nu vreau sub aragaz să se topească

mai lasă-mă călare pe butoaie
în pivnița sublimelor candori
s-o fac de mânz, de țap s-o fac, de oaie
să-mi bată floarea vinului în nări

ți-oi face mulți copii în consecință
voi sta cuminte în prea scurtu-ți lanț
dacă amâni cea clipa de căință
când dinții casnici m-or pătrunde - cranț


Cântec pentru cai

parodie după poezia „ Cântec pentru cai ”

de Mircea Micu

O, Rosinanta, minunată iapă,
ținută ferm de Don Quijote-n ham,
tu ai ajuns celebră, tam-nisam,
deși călcai în străchini ca o țoapă.

Azi treci ca o stafie cocoșată
de glorie-ntr-o noapte de bairam
și, de-ar putea, te-ar vinde înc-o dată
samsarii pentru cel mai scump salam.

N-ar fi prea scump să-ți facem parastasul
Cu un tipic vetust și-un popă surd,
Căci, într-o vreme seculară, glasul
Mai fonfăit, n-ai zice că-i absurd.

Chiar de-ai fugi cu zeci de cai putere
ce biocombustibilul îl ard,
cu o viteză fără frontiere,
uitând de toate,-ai nimeri în gard.

E grav ca de o vreme văd pe-afară
multiplicați aceeași mitocani,
de parcă am avea acum o țară
de maneliști, pipițe și golani.

Poezia parodiată

„ Cântec pentru cai” de Mircea Micu
(din volumul Cu inima-n palmă)

Slăvite cal, tu n-ai murit de tot!
Învălmășeala vremilor trecute
te-a adunat, pe vrute, pe nevrute,
frumos, de la copite pân-la bot.

Cabrat de amintiri, ca o sfială
răpusă-n noaptea nopților ce-a fost,
te-ntorci cu ruginita ta zăbală,
sfidare vie-a prețului de cost.

Cât ne-a costat înmormântarea-ți rece
ca un decret lansat pentru tehui,
în veacul ăsta care se petrece
spre undeva, tu vino să ne spui.

Ridică-ți mânjii, paște-ne păcatul,
și-n răbufnirea ta fără egal
străbate în galop năprasnic satul,
uitat, hulit și veșnic tânăr cal.

E ceasul grav și regăsirea noastră.
Noi viețuim aici de mii de ani
și am păstrat în puritatea castă
acestă țară, totuși,de țărani.

Pe cheltuiala unei doamne

parodie după poezia „Pe-albumul unei doamne” de Mihai Codreanu


Nu am uitat o clipă din anii tinereții,
Când scheunam în noapte sub geam ca un motan
Și mă scăldai în apa zvârlită din lighean,
De sus, cu gingașia specifică tandreții.

De-atunci îti știu năravul…Și tu ai vrea întruna
Să îți plătesc iar nota de plată, fluierând,
Dar cardurile mele golite-au fost pe rând
Când alergai, prin mall-uri, aprinsă ca nebuna.

Dator vândut sunt astăzi… Afacerile mele
Și-atâtea licitații pierdute-s, căci nu-i chip
Să mai ajung cu șpaga la vârfuri și-alte stele!…

Am fost naiv, în fine… Dar știe fiecare, –
Doar câteva secunde –, oricât ai fi de VIP,
De nu păstrezi Tăcerea, ești boul cel mai mare.

Poezia parodiată

„ Pe-albumul unei doamne ” de Mihai Codreanu
(din volumul Sonete si aforisme)


Eu, clipelor cu farmec uitatu-le-am parfumul
Și zilele-mi sînt triste și nopțile pustii
Și-mi pare cum ca viața-mi, mai multor veșnicii
Le-a străbătut c-o trudă anevoioasă drumul.

Așa mă știu, femeie… Și tu-mi întinzi albumul,
Să prind pe el o notă din vechile-armonii; -
Dar cântecele mele de altă dată, vii,
În focul luptei vieții le-a ars pâna și scrumul.

Sunt sterp acum de visuri… Și-avînturile mele
Și dorurile mele sunt moarte, ca să pot
Să mă mai urc cu gândul, prin melodii, spre stele!...

Am fost poet odată, e drept: Dar fiecare
Din clipele de-acuma mă-nvață să socot
Cum că Tăcerea este poetul cel mai mare.

Risipire

parodie după poezia „Risipire”
de Marin Sorescu

Mă amețeam, rapid, la băutură,
Iar după chef eram mereu posac,
Dar nu am risipit o picatură,
Când pur și simplu am băut coniac.

Înfipt cu capu-n pernă ca un ac
Gemeam în somn: Mai vine înc-o tură?
Când apărea un chelner haidamac,
Luându-ne paharul de la gură.

Pe jos fiind doar sticle-mprăștiate,
Călcam pe cioburi sau pe vreun bețiv
Și ca pe gheață tot cădeam pe spate,
Deși nu cunoșteam din ce motiv.

Și-atunci am izbucnit precum o fiară:
Hai, valea! Căutați-mă pe-afară!

Poezia parodiată

„ Risipire” de Marin Sorescu
(din volumul Apă vie, apă moartă)


Încet, încet, tot îmi venem în fire
– Nici nu știam că sunt atît de vast,
Capabil de atîta risipire,
Ca boabele de rouă pur și cast –

Mă așezam pe fire, ca balast.
Și firea îmi zicea: Mai ești, iubire?
Că de atâta vreme te adast,
Luasem munți și codri în primire.

În jur, împrăștiați erau vecinii,
Care pe boabe, care pe malai,
Precum o chiciură luceau pe spinii
Cunoașterii de sine întru trai.

Și-atunci grăit-am simplu, fără gură:
Sunt gata! Căutați-mă-n natură!

Prin neființă
parodie după poezia „Prin neființă” de Ana Blandiana


Când îl vedeau cu coarnele trecând
La braț cu soața lui emancipată
O turmă de măgari în parc, pe rând,
Își intorceau privirea bulbucată.

Și martor mi-este Cel de sus că eu
Nici n-am clipit, mai tare ca o stâncă,
Dar ochiul agățat în decolteu
Deși s-au depărtat, mă doare încă.

Iar el văzând atâția porumbei
Și alte animale dând târcoale
A început să intre la idei
Și să își băge jumatatea-n boale.

Cum ea cerea candidă o dovadă,
În timp s-a șters și bănuiala sumbră,
Iar frunze străvezii au prins să cadă
Pe coarnele de cerb lungite-n umbră.

Poezia parodiată

„ Prin neființă” de Ana Blandiana
(din volumul Arhitectura valurilor)


Purtând în loc de coarne crengi cu flori
Turma de cerbi trecea în amintire
Și ochiul meu, care acum o vede,
Nu se formase încă s-o admire;

Deci fără martori, ca un gând, treceau
Atât de lin că nu clinteau vreun ram
Și nu sfârșeau de-a trece-n timp ce eu
Căzând din vârstă-n vârstă îi priveam.

Păsări dormeau pe fruntea lor în crengi
Și-n lunecare gângureau ușor,
Fără să se trezească, dar simțindu-mi
Prezența tulburată-n viitor,

Cum îi așteaptă pretinzând dovezi,
Cum îi contemplă fără să îi creadă
Că poartă-n frunte crengi cu flori și trec
Prin neființă fără de tăgadă…